Duminica a IV-a de peste an B

• 
• 

Detalii

Categorie: Spiritual

Publicat în Duminică, 29 Ianuarie 2012 15:21

Scris de Pr. Paroh

Afişări: 80

Dintotdeauna oamenii au dorit să depășească limitele spațiului și ale timpului pentru a intra în lumea lui Dumnezeu, pentru a-i cunoaște misterele și intențiile, pentru a înțelege trecutul, dar mai ales, pentru a cunoaște viitorul.

 

Pentru aceasta au recurs la divinație, la puterea magilor pentru a le ghici viitorul, au compus rituri pentru a obține oracole și pentru a se apăra împotriva forțelor negative de care se simțeau amenințați.

În toate culturile și la toate popoarele întâlnim vrăjitori, magi, văzători, astrologi, ghicitori. În ultimele secole înainte de Cristos au apărut și horoscoapele. 

Pe de o parte această lume a ocultismului are un aspect atrăgător, fascinează, alină, dar pe de altă parte ne îndurerează pentru că este expresia angoasei omului în fața a ceea ce nu poate fi controlat de el.

Israelul se distingea de toate celelalte popoare datorită refuzului necondiționat al tuturor acestor practici, pe care le considera un non sens, deoarece credea că Dumnezeu conduce istoria poporului său și nu suportă ca cineva să se îndoiască de iubirea și grija sa.

Cum putem cunoaște atunci voința lui Dumnezeu și planurile sale?

În prima lectură de azi ne este indicat singurul mijloc valid: recurgerea la profeți.

Cu puține versete mai înainte de fragmentul pe care l-am ascultat azi, Dumnezeu spune: „Să nu se găsească la tine dintre aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător sau ghicitor sau vrăjitor sau fermecător. Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei care vorbesc cu morții”.

În lectura pe care am ascultat-o, Moise descrie caracteristicile și funcțiile profetului care nu are nimic în comun cu magii și ghicitorii. El este un om chemat direct de Dumnezeu.

Profetul este o portavoce a voinței lui Dumnezeu, este ca o „conștiință critică” permanentă a fidelității poporului față de Alianță.

În fața maiestății teribile a lui Dumnezeu, poporul s-a înspăimântat și a cerut ca să nu-i mai vorbească direct Dumnezeu, ci printr-un mediator. Moise s-a urcat pe munte, l-a întâlnit pe Dumnezeu, i-a ascultat vocea, apoi a coborât și i-a spus poporului ceea ce a auzit.

Iată cine e profetul: este cel care „se urcă pe munte”, asistă într-un fel la consiliul divin, trăiește într-un dialog cu Dumnezeu, îi asimilează gândurile, sentimentele, și apoi are capacitatea să le transmită oamenilor, chiar dacă sunt în contrast cu bunul simț uman.

Care este autoritatea sa?

Dacă el transmite fidel ceea ce i-a sugerat Dumnezeu, cuvintele sale posedă aceiași autoritate a lui Dumnezeu; dacă, în schimb, predică propriile convingeri, atunci ceea ce învață nu are valoare mai mare decât raționamentelor celorlalți oameni.

Se poate întâmpla ca cineva să se prezinte că vorbește în numele lui Dumnezeu, dar în realitate apără cauza altor zei. Acesta, spune lectura, va trebui să moară, adică e destinat insuccesului. Cuvintele sale n-au nici un impact, vor fi pronunțate în van.

Și azi oamenii simt nevoia de a pătrunde în misterele lumii lui Dumnezeu și, la fel ca în trecut, sunt tentați să recurgă la tot felul de surogate ale profetismului: la magi, la spiritism… 

Nu așa îl întâlnim pe Dumnezeu. În lumea sa nu se intră pe ascuns, ca hoții, pentru că Dumnezeu dorește să se descopere, vrea să adreseze cuvântul său omului și o face slujindu-se de profeți.

Profetul prin excelență al lui Dumnezeu anunțat de Moise este Cristos, pe care Evanghelia de azi ni-l prezintă ca unul care predica și învăța cu autoritate în sinagoga din Cafarnaum. Evanghelistul Marcu nu ne vorbește despre conținutul predicii lui Isus, el scoate în evidență mai mult impresia pe care a lăsat-o Isus: „toți erau uimiți, pentru că El învăța ca unul care are putere și nu în felul cărturarilor”.

Termenul de comparație sunt cărturarii, teologii acelui timp, care erau formați în școlile rabinice, unde se transmitea o învățătură tradițională și formalizată, care mai mult împovăra mesajul biblic.

Isus, în schimb, vorbește cu autoritate, chiar dacă nu a frecventat nici o școală rabinică, pentru că prin El vorbea însuși Dumnezeu. Puterea, autoritatea sa, provenea din interior, din focul care-i ardea în inimă, din exigențele noi pe care le propunea ascultătorilor săi.

Autoritatea sa provenea și din noutatea mesajului; era „o învățătură nouă, vestită cu autoritate”.

În sinagoga din Cafarnaum Isus săvârșește și prima sa minune, eliberarea unui om posedat de un duh necurat. Această minune este sinteza întregii opere a lui Isus în favoarea omului. Isus a venit în lume pentru a ne elibera de cel rău și de păcat.

Ceea ce este interesant, vedem că acel om până atunci a stat liniștit, n-a deranjat de la rugăciune și reculegere, iar deodată începe să strige împotriva lui Isus.

El nu intră în sinagogă după ce a început Liturghia, era deja acolo și pare să fie liniștit. Înainte de sosirea lui Isus în sinagogă era o atmosferă de pace și de liniște plăcută pentru toți. Erau resemnați față de faptul că acel om era posedat de un duh necurat; se mulțumeau să nu deranjeze.

Însă acolo unde ajunge Isus acest echilibru nu poate continua. Prezența lui Cristos este de neconciliat cu diavolul, cu forțele răului. Cei doi sunt adversari, nu se suportă și, când se întâlnesc, se atacă.

Și cel care deschide lupta e diavolul, pentru că, așa cum știm, cel care se simte slab atacă primul. Diavolul și-a dat seama că a ajuns Cel care e capabil de a distruge împărăția sa și, înspăimântat, strigă: „Ce ai cu noi? Ai venit să ne pierzi?”.

Isus nu răspunde cu gesturi magice, așa cum obișnuiau să facă exorciștii din timpul său, ci îi poruncește: „Taci și ieși din omul acesta!”

Spiritul necurat ascultă și toți cei prezenți rămân uimiți, își dau seama că în mijlocul lor s-a ridicat un profet care vestește o nouă învățătură, un cuvânt care are în sine puterea lui Dumnezeu, care are autoritate, adică, realizează ceea ce spune.

E interesant că cel posedat locuieşte în sinagogă, participă la rugăciune, profesează credinţa sa, iar primul exorcism pe care-l face Isus este în comunitate, între fraţi. Nu există pericole afară, ci în noi, în comunităţile noastre există cel rău.

Este îngrozitor strigătul celui posedat: “Ce ai cu noi, Isuse, ai venit să ne pierzi?”

Este diavolească acea credinţă care-l ţine pe Isus departe de viaţă, care-l ţine legat în sacru. E diavolească acea credinţă care vede în Dumnezeu un concurent la viaţă, un adversar al nostru; este diavolească acea credință care rămâne la cuvinte; şi diavolul îl recunoaşte pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu, dar nu aderă la Evanghelia sa.

Iată trei riscuri concrete pentru noi care frecventăm biserica: a mărturisi credinţa într-un Dumnezeu care nu are de-a face cu viaţa noastră, într-un Dumnezeu adversar, într-un Dumnezeu pe care-l recunoaştem numai cu vorba.

Riscul cel mai frecvent pentru noi este acela al unei credinţe care se trăieşte doar în Biserică, unde venim şi ne rugăm, dar nu ne schimbă viaţa. Nu este suficient să credem, şi diavolul crede, şi el ştie bine cine este Isus, şi tocmai de aceea, ştie că Isus a venit să distrugă întunericul care domină lumea noastră.

Şi azi diavolul e viu şi activ în lume. Răul care există nu e numai consecinţa păcatului originar, dar e şi efectul acţiunii obscure şi infectate a satanei.

Însă nu trebuie să ne fie frică de diavol. Sfânta Tereza de Avila spunea că dacă avem credinţă în Dumnezeu nu numai că nu trebuie să ne fie frică de diavoli, ci trebuie să ştim că, în acest caz, ei sunt cei care se tem de noi. Diavolii sunt laşi, adică atunci când îi dispreţuim, îşi pierd curajul. Ei nu-i atacă decât pe cei care se predau lor cu uşurinţă, sau când Domnul le permite, pentru ca atacurile şi persecuţiile lor să fie spre folosul oamenilor, aşa cum a fost şi cazul lui Iob.

Diavolii ne înspăimântă când ne preocupăm de onoruri, de plăceri şi de bogăţiile acestei lumi în mod exagerat. Atunci noi, iubind şi căutând ceea ce ar trebui să lepădăm, punem în mâinile lor armele cu care ne putem apăra şi-i îndemnăm să ne asuprească.

Să fim siguri că puterea lui Dumnezeu e mai mare decât cea a diavolului, şi dacă noi suntem de partea lui Dumnezeu nu trebuie să ne temem de diavol.

Noi ne putem împotrivi satanei prin credința în Dumnezeu. Puterea satanei este învinsă de credinţa în Dumnezeu.

Tot ceea ce ne fereşte de păcat ne apără şi de duşmanul nevăzut. Harul este apărarea decisivă. Apoi apostolii ne învaţă că trebuie să fim vigilenţi, să fim soldaţi cu armură, să ne apărăm. Mai trebuie din când în când să recurgem la practica ascetică pentru a face faţă incursiunilor diavolului. Însuşi Isus ne recomandă aceste remedii, adică rugăciunea şi postul.

Apostolul Paul recomandă calea cea mai nobilă: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine”.

Creştinul care trăieşte în har şi este templul lui Dumnezeu, poartă în sine ceva din sfinţenia lui Cristos, şi tocmai aceasta e cea care operează un exorcism eficace. Și aceasta se realizează, mai ales, în Euharistie, pentru că aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Creştinul care se întoarce de la masa euharistică se aseamănă cu un leu care scoate flăcări de foc din gură; vederea sa e insuportabilă diavolului”. 

Relatându-ne acest episod evanghelistul intenționa să ne spună că Isus continuă și azi, prin Sacramentele Bisericii, să lupte și să învingă pe cel rău. Dar pentru aceasta avem nevoie de credință în El, să ne rugăm cu credință pentru că numai El este singurul Mântuitor al omului.

 

 

 

 

• < Anterior
• Următor >