EPIFANIA DOMNULUI B

• 
• 

Detalii

Categorie: Spiritual

Publicat în Duminică, 08 Ianuarie 2012 21:35

Scris de Pr. Paroh

Afişări: 73

Solemnitatea Epifaniei Domnului, pe care o celebrăm azi, am putea spune că este un al doilea Crăciun. Există însă o diferență: în timp ce la Crăciun se accentuează mai mult aspectul de înjosire și de necunoaștere a misterului nașterii Domnului, la Epifanie acest mister se descoperă, întregii lumi, reprezentată de cei trei magi care vin din Orient tocmai pentru a-L căuta pe Prunc. 

 

Astfel, vedem că Isus nu este numai pentru iudei care, cu excepția păstorilor, se pare că nici nu și-au dat seama de nașterea sa, dar și pentru păgâni care, împreună cu iudeii, sunt chemați „să formeze un singur trup”, cum amintește Sfântul Paul în cea de-a doua lectură de azi.

Epifania aprofundează misterul Crăciunului: Acel Prunc, pe care păstorii și magii îl adoră, recunoscându-L ca Fiul lui Dumnezeu, este așteptat nu numai de Israel ci de toate popoarele. Așadar, în această Sărbătoare celebrăm universalismul mântuirii. Dumnezeu oferă mântuirea sa tuturor popoarelor, reprezentate de cei trei magi.

Dar cine erau magii? Nu erau nici vrăjitori, nici astrologi doritori să sondeze misterele viitorului, nici astronomi în sensul pe care îl dă azi știința acestui termen.

Magii erau persoane care căutau ceva în plus, căutau adevărata lumină care ne arată drumul pe care trebuie să mergem în această viață. Erau persoane convinse că amprenta lui Dumnezeu se găsește în creație și că noi trebuie și putem s-o descifrăm. Că nouă ne-a fost dat să găsim urmele lui Dumnezeu pe care trebuie să mergem pentru a ajunge la viața adevărată.

Nu erau aventurieri cum sunt cosmonauții de azi care vor să obțină cunoștințe noi asupra lumii și astfel să-și creeze un renume. Nici nu era în ei acea curiozitate tipică a științei, care trimite sateliți în cosmos pentru a descoperi secretele sale cele mai ascunse. Privirea lor mergea mult mai departe.

Erau persoane care-L căutau pe Dumnezeu. Erau pe urmele lui Abraham, care a ascultat de vocea lui Dumnezeu care-l chemase și din iubire față de El s-a făcut pelerin. Erau persoane cu inima neliniștită, cărora nu le era suficientă harta geografică și simpla erudiție, dar care căutau înțelepciunea autentică care să-i învețe cum să trăiască, cum să fie oameni.

Poate ceea ce ne ajută să înțelegem cel mai bine pe acești oameni misterioși este modul de a concepe viața, opus lor, al celor care se aflau în Ierusalim.

Înainte de toate, este Irod. El este interesat de Prunc, dar nu pentru a-L adora, așa cum spunea, ci pentru a-L ucide. Irod este omul puterii, care în celălalt vede numai un rival. Și astfel, el îl consideră un rival până și pe Dumnezeu, chiar rivalul cel mai periculos, care vrea să le ia oamenilor libertatea și voința de a dispune singuri de viața lor. De aceea, pentru el, Dumnezeu trebuie eliminat, iar persoanele trebuie reduse la simple instrumente în jocul său de putere.

E ușor să judecăm negativ un rege atât de brutal, dar trebuie să vedem dacă nu cumva există ceva din Irod și în noi. Dacă nu cumva și noi îl considerăm pe Dumnezeu un rival al vieții noastre, unul care ne limitează și ne împiedică să facem ceea ce ne-ar place cu viața noastră.

Însă trebuie să recunoaștem că iubirea atotputernică nu ne ia nimic, nu ne amenință, ci este singurul lucru care ne oferă spațiu în care putem trăi cu adevărat.

Cât privește, apoi, locuitorii din Ierusalim, nu trebuie să-i condamnăm! Erau persoane ca și noi, între ei existau și buni și răi. Erau preocupați de viața lor, duceau o viață normală, sufereau și se bucurau pentru tot ceea ce le oferea viața, nu aveau timp și putere să privească în sus.

Și nouă ni se întâmplă adesea să ne afundăm în problemele zilnice și să nu mai dorim să aspirăm la lucruri mai mari, la drumul care conduce la Dumnezeu.

În sfârșit, învățații, teologii, specialiștii în Sfânta Scriptură care cunosc totul despre ea, care știu să o interpreteze, care sunt în stare să citeze din memorie pasaje din Biblie, ei sunt de ajutor doar pentru alții, „sunt ghizi altora”, cum spune Sfântul Augustin. Arată altora calea, dar ei nu se mișcă din loc. Pentru ei Scriptura era doar un simplu atlas pentru curiozitatea lor, o cantitate de concepte din trecut asupra cărora se putea discuta.

Dar Scriptura nu trebuie numai să fie cunoscută și discutată, ci și trăită. Și din nou ne e adresată întrebarea: nu cumva și noi suntem tentați să considerăm Scriptura, credința Bisericii, mai mult un obiect de discutat decât o cale care duce la viață?

Dar Cristos nu a voit Biserica pentru a discuta despre Cuvântul lui Dumnezeu, ci ca să fie un loc în care Cuvântul să fie trăit.

În inimile noastre ar trebui să se nască din nou disponibilitatea de a considera Cuvântul Bibliei nu ca un obiect de curiozitate, alături de multe altele, ci ca adevăr care ne spune ce este omul și cum poate deveni drept, adevăr care este cale și care interpelează existența noastră și primește un răspuns imediat numai în viață și în drumul trăit cu alții.

Cu siguranță că magii au avut de îndurat batjocuri, că au fost luați în râs. Spunând că sunt în căutarea unui rege care s-a născut urmând indicațiile unei stele, probabil multora li se părea un lucru absurd, pueril.

Au trebuit să îndure soarta lui Abraham, care a spus despre sine ceea ce spunem și noi: „În această lume suntem pelerini și străini”, suntem văzuți ca niște străini care nu fac parte din această societate.

Dar pentru magi nu era atât de important ceea ce lumea spunea despre ei, ceea ce spunea opinia publică, care se schimbă de la o zi la alta. Pentru ei era important ceea ce este adevărat și dă viață autentică, și de aceea, acceptau toate jignirile altora.

Ei ne provoacă încă odată azi și ne sfidează. Și azi e destul de riscant să trăiești credința, să consideri Cuvântul Bisericii nu ca pe o teorie între atâtea altele, ci să-l folosești pentru a fi creștin cu adevărat. Și azi cei care își trăiesc credința cu seriozitate sunt văzuți ca persoane ciudate și deseori sunt expuși batjocurii, și azi suntem într-un oarecare fel pelerini și străini. Nu avem o locuință stabilă aici pe pământ, suntem în căutarea celei viitoare.

Dar ce stea a fost aceea pe care au văzut-o magii? De-a lungul secolelor au existat nenumărate dezbateri între astronomi. Magii au recunoscut în ea un semn al lui Dumnezeu. Erau convinși că cerurile vestesc măreția lui Dumnezeu și că Dumnezeu poate fi văzut în creație. Erau convinși că nu cel care caută cu un telescop, o lunetă, oarecare, ci mai ales cu luneta inimii, a dorinței sale de Dumnezeu mișcate de credință, poate să-L găsească și să se apropie de El. 

Lumea nu este doar un produs al întâmplării, așa cum vor multe teorii să ne facă să credem. Prin ea se întrevede ceva mai mult: discernământul Creatorului, infinita fantezie a lui Dumnezeu, iubirea cu care el a pregătit această lume pentru noi. Nu putem să nu vedem în frumusețea lumii, în misterul său, inteligența lui Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului.

Evanghelistul ne spune că în momentul în care magii au ajuns la Ierusalim steaua a dispărut. Ce înseamnă aceasta? Cu siguranță că în acel timp Ierusalimul nu era luminat cum este azi, și luminile orașului nu au ascuns stelele.

Magii au crezut că regele s-a născut în palat, că trebuia găsit între cei învățați. Dar au trebuit să constate că cel nou născut nu a fost găsit în locurile puterii, ale culturii. Au trebuit să recunoască că Dumnezeu e diferit de modul cum și-L imaginaseră ei, că nu exista unde e puterea acestei lumi și nici nu poate fi găsit în știință sau în teologie.

Au trebuit să recunoască că puterea, chiar puterea cunoașterii, adesea îi face să greșească drumul. Au trebuit să schimbe modul lor de a gândi și de a vedea lucrurile, să-și schimbe chiar și locul unde trăiau. Au trebuit să meargă la Betleem, una dintre cele mai neînsemnate cetăți din acel timp, iar aici au trebuit să meargă în vizită la niște imigranți, la cei mai săraci, pentru a-L găsi pe regele lumii.

Au trebuit să recunoască cât de diferite sunt criteriile lui Dumnezeu de ale noastre, că Dumnezeu nu se manifestă în puterea acestei lumi, dar se descoperă în umilința iubirii sale, care poate numai să ceară libertății noastre să-L primească, transformându-ne și făcându-ne astfel să devenim capabili de a ajunge la el.

Referitor la ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim, vedem că limbajul creației și simbolurile religioase ne permit să parcurgem o bucată de drum, dar nu ne luminează definitiv. La sfârșit magii au avut nevoie și de vocea Scripturii. Numai ea le-a putut arăta drumul lor.

Cuvântul lui Dumnezeu este adevărata stea care i-a condus la Isus. Și noi trebuie să urmăm această lumină a Cuvântului lui Dumnezeu și nu alte semne care ne pot devia de la întâlnirea cu Pruncul.

Sărbătoarea Epifaniei, ca și Crăciunul, a influențat profund obiceiurile noastre. Pe ușile caselor vom scrie cifrele anului în care trăim și numele magilor. Prin aceasta le cerem protecția magilor, iar ei ne amintesc că și noi suntem nomazi, pelerini, pe acest pământ și că trebuie să urmăm steaua.

Magii înșiși au devenit stele care ne conduc și care ne arată unde este Cristos. Sfinții sunt persoane care datorită unei explozii de lumină, în virtutea Cuvântului lui Dumnezeu, încep să iradieze splendoarea adevărului divin care ne arată calea. 

Dumnezeu vrea ca și noi să devenim stele, și în noi vrea să se verifice acea explozie a credinței datorită căreia se eliberează lumina pe care El a făcut-o să se coboare asupra noastră, pentru a găsi calea și să devenim semne pentru alții.

 

 

 

• < Anterior
• Următor >