Prezentarea Parohiei
Utile
Login Form
Cristos Rege
- Detalii
- Categorie: Spiritual
- Publicat în Marți, 22 Noiembrie 2011 16:33
- Scris de Pr. Paroh
- Afişări: 163
Am ajuns la sfârşitul anului liturgic, la sfârşitul unui drum pe care l-am făcut însoţiţi de evanghelistul Matei, devenit ucenicul Împărăţiei. El l-a părăsit pe Cezar care-i dădea bani şi putere, dar îl lăsa rece la inimă, şi l-a ales pe Regele Cristos.
În această Solemnitate suntem invitați să ne reînnoim și noi adeziunea față de Cristos, să-i promitem supunere, ascultare.
În Crez noi mărturisim că Isus „s-a înălțat la cer și șade de-a dreapta lui Dumnezeu”. El domnește alături de Dumnezeu Tatăl, dar nu-și impune stăpânirea sa cu putere, ci vine la noi ca un sărac și ne cerșește iubire.
Două sunt imaginile care domină Liturgia Cuvântului de azi: cea a păstorului și a regelui. Ambele imagini își găsesc semnificația în Cristos, El este Păstorul și Regele poporului său, al Bisericii, al nostru, al tuturor.
Imaginea păstorului o găsim în prima lectură, luată din Cartea profetului Ezechiel. Acest text îl înțelegem mai bine dacă îl punem în legătură și cu alte texte, în care profetul denunță în termeni duri păstorii răi ai poporului: egoiști, interesați, însetați de putere, deciși să înșele pe alții mai degrabă decât să le apere drepturile.
Acum însă, însuși Dumnezeu se face Păstorul poporului său. El se arată plin de iubire și de grijă față de fiecare oiță din turma sa.
Gândul nostru merge imediat la Cristos, care se prezintă în Evanghelia lui Ioan ca fiind Păstorul care iubește turma sa încât își dă viața pentru ea: „Eu sunt Păstorul cel bun… eu cunosc oile mele… eu îmi dau viața pentru ele”.
Profetul Ezechiel încheie fragmentul său cu o referire explicită la judecată: „Ție, însă, turma mea, îți spune Domnul Dumnezeu: Iată eu voi face judecată între oaie și oaie, între berbeci și țapi”, adică, între cei buni și cei răi, separând pe unii de alții.
Astfel este introdusă scena măreață a judecății ilustrată de Evanghelia de azi, scena judecății finale, condusă de Cristos, Fiul Omului care va veni pe norii cerului împreună cu toți îngerii săi și se va așeza pe tronul său de mărire, pentru a separa pe cei buni de cei răi.
La sfârșitul istoriei va intra în scenă Cristos ca rege-judecător care va separa binele de rău: binele este iubirea față aproapele care se află în nevoie, în suferință; răul este egoismul care înseamnă indiferență, abandon și refuz al celui care imploră ajutor pentru a trăi.
La această judecată Cristos, Păstorul și Regele nostru, ne va judeca despre iubirea pe care am avut-o față de cei cu care El se identifică cel mai mult, cei săraci, mici, neajutorați.
Evanghelia ne cere să ne verificăm asupra acestui lucru, cum trăim noi azi iubirea? Scena judecăţii nu are scopul de a ne descrie ceea ce se va întâmpla, dar de a ne învăţa cum trebuie să ne comportăm azi. Această scenă mai mult decât să ne informeze asupra viitorului, ne propune un program de trăit azi, şi anume: în iubirea şi slujirea celorlalți, mai ales a celor nevoiaşi.
Mesajul pe care vrea să ni-l transmită acest fragment al judecăţii finale este uşor de înţeles: anii vieţii noastre sunt un bun preţios, sunt o comoară care trebuie investită. Nu se poate greşi pentru că viaţa este una singură: Isus ne sugerează cum trebuie să ne angajăm în această viaţă.
Ceea ce ne uimește în această Evanghelie este faptul că judecata lui Dumnezeu nu priveşte toată viaţa noastră, dar numai lucrurile bune din viaţa noastră; nu priveşte slăbiciunea, ci bunătatea; Tatăl va privi nu la noi, ci în jurul ns, la lacrimile pe care le-am şters, la mângâierile, la curajul, pe care l-am dat, la pâinea pe care am oferit-o.
Dumnezeu nu va căuta slăbiciunea noastră, ci binele făcut. În faţa sa nu trebuie să ne temem de slăbiciunea noastră, ci trebuie să ne fie frică numai de mâinile noastre goale.
Nimănui nu-i este cerut să facă minuni, dar de a avea grijă. Nu ni se cere să vindecăm pe cei bolnavi, ci doar să-i vizităm; să îngrijim cu iubire pe un bătrân în casă, sau un copil cu handicap, să suportăm momentele de criză ale soţului, soţiei...
Interesantă exigenţa acestei Evanghelii: a avea grijă de un frate este atât de important că Dumnezeu leagă viaţa veşnică de o bucată de pâine dată unui flămând; este atât de uşor că nimeni nu poate spune că nu are puţin timp, puţină apă, puţină inimă, pentru a salva pe cineva.
La judecata finală Dumnezeu nu se pune pe El însuşi în centru, dar se uită la drepturile celor săraci, unde visează un om fără foame şi lacrimi, fără boală şi eliberat din închisoare, fericit şi mântuit, asemenea Lui. Viitorul nu se aşteaptă, se construieşte acum.
Un amănunt este subliniat în povestire: nimeni dintre cei care au săvârşit fapte de milostivire nu şi-a dat seama că le-a făcut pentru Cristos. Iubirea este autentică numai dacă este dezinteresată; cine lucrează în vederea unei recompense, chiar şi cea cerească, nu iubeşte în mod genuin, natural. Atunci când facem ceva din iubire, o facem, fără să ştim, şi pentru Dumnezeu.
Odată, cineva a întrebat-o pe Fericita Maica Tereza de Calcutta: „De ce faci atâtea fapte bune”? Se aştepta ca să-i răspundă că face totul „pentru Dumnezeu”. În schimb, surâzând, ea a spus: „Din iubire”.
„Adică pentru Dumnezeu”, i-a replica persoana respectivă. „Nu, din iubire, a răspuns ea, pentru că suferinţa celorlalţi mă atinge la inimă”. NU se iubeşte o persoană pentru că ne porunceşte Dumnezeu, ci pentru că mă atinge la inimă, la suflet.
„Şi dacă Dumnezeu n-ar fi existat”? - a fost întrebată Maica Tereza. „Nu am iubit pentru Dumnezeu, am iubit din iubire pentru cel care se afla în faţa mea. Şi cum în orice om există Dumnezeu, iubindu-l, îl iubeam şi pe Dumnezeu. Nu ştiu niciodată dacă cel care zice că-l iubeşte pe Dumnezeu, îl iubeşte cu adevărat. Dar ştiu că acela care îl iubeşte pe aproapele său, fie că ştie sau nu, îl iubeşte pe Dumnezeu”.
Liturgia de azi, invitându-ne să contemplăm regalitatea lui Cristos, ne cere să trăim şi noi regeşte, adică să ne facem un stil de viaţă nobil, înalt, solemn, pentru că aşa este caritatea, iubirea, care trebuie să constituie firul roşu constant al existenţei creştine.
Să retrezim în noi sentimentele de caritate sugerate de Cristos. Cineva spunea: „Dacă îţi lipseşte caritatea, este ca şi cum ai coase cu un ac fără fir”.
Şi, să nu uităm ceea ce spunea şi Sfântul Augustin: „Prin caritatea săracul devine bogat; fără caritate bogatul devine sărac”.
Credinţa creştină ne cere fapte concrete, nu cuvinte goale, rugăciunea trebuie să molipsească viaţa, să o schimbe, nu să o anestezieze, celebrarea trebuie să continue şi afară, nu se încheie în Biserică.
Cu ocazia Sărbătorii de astăzi se va face și o adorație în fața Preasfântului Sacrament în toată după masa. Vom avea ocazia să-L adorăm pe Regele nostru Cristos și să ne punem exprimăm bucuria de a face parte din Împărăția sa.
O facem și în numele celor care nu vor să recunoască domnia lui Cristos în viața lor, și arată acesta nu atât prin cuvinte cât mai ales prin atitudinea lor.
Sfântul Augustin spunea referitor la aceasta: „Nu mă refer la cei răi care-l blestemă pe Cristos. Sunt puțini astfel de oameni care-L blestemă cu limba. Dar mulți sunt cei care îl blestemă prin viața lor”.
Pentru că și azi sunt atâția care îl ignoră, pentru că se mai aude încă protestul dur al celor din timpul lui Isus care strigau: „Nu vrem ca acesta să domnească asupra noastră”, noi simțim nevoia unei reparații; în fața acestui urlet al mulțimii din toate timpurile, un urlet exprimat mai ales prin fapte decât prin cuvinte, noi trebuie să strigăm. „El trebuie să domnească asupra noastră”.
Azi ni se cere să-i arătăm lui Cristos că vrem să facem parte din Împărăția sa prin modul ns de a trăi, punând în practică iubirea față de aproapele, prin care arătăm, de fapt, iubirea noastră față de El.
