Prezentarea Parohiei
Utile
Login Form
Duminica a XXXIII-a, anul A
- Detalii
- Categorie: Spiritual
- Publicat în Luni, 14 Noiembrie 2011 14:21
- Scris de Pr. Paroh
- Afişări: 132
Suntem în penultima duminică a Anului bisericesc, iar încheierea anului liturgic prefigurează sfârşitul timpurilor cu realităţile din urmă: Isus, mort şi înviat, „s-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu, de unde va veni să judece pe vii şi pe morţi”.
Sfântul Apostol Paul, în cea de-a doua lectură de azi, adresându-se tesalonicenilor care aşteptau sosirea iminentă a lui Isus, le spune că venirea Domnului e sigură, dar nu ştim momentul când are loc. Este un adevăr de credință că lumea va avea un sfârşit.
Dumnezeu lucrează în mod imprevizibil, intervine când ne aşteptăm mai puţin; El se comportă ca un hoţ care vine pe neaşteptate, când oamenii dorm.
Sosirea sa survine ca durerile naşterii peste femeia însărcinată. Pentru noi nu e important să facem investigaţii sau pronosticuri cât priveşte întoarcerea Domnului. Datoria noastră în acest timp este să veghem, să trăim viaţa de credinţă în mod constant, în fiecare zi, nu doar duminică de duminică sau din Paşti în Crăciun.
Această "venire din nou" va avea un caracter definitiv, şi pentru viziunea creştină înseamnă începutul lumii viitoare, implicit, sfârşitul lumii.
Pentru cine trăieşte fără Cristos, viziunea prezentului este diferită, circumscrisă la orizontul uman. Dar, fără Cristos şi astăzi pentru om viitorul este întunecos, există o mare teamă în faţa viitorului. Creştinul, în schimb, are un orizont fără limite: certitudinea că merge spre lumina lui Cristos, îi dă speranţa şi curajul de a înfrunta viitorul. De aceea, creştinului i se cere nu să fugă din lume ci să-şi asume o atitudine de „responsabilitate faţă de lume”.
Parabola talanţilor din Evanghelia de azi scoate în evidenţă tocmai responsabilitatea cu care trebuie să trăim această viaţă.
Această parabolă este destul de cunoscută. Să clarificăm mai întâi cine sunt personajele.
Conform interpretării Sfinților Părinți ai Bisericii, omul care pleacă în călătorie este Cristos.El a încredinţat talanţii, toate bunurile sale ucenicilor, nouă tuturor. Noi avem datoria să-i folosim bine. Acești talanți sunt: Cuvântul său, depozitat în sfânta Evanghelie, Botezul, care ne reînnoieşte în Duhul Sfânt; rugăciunea Tatăl nostru pe care o înălţăm la Dumnezeu ca fii uniţi întru Fiul; iertarea sa, pe care ne-a poruncit să o purtăm tuturor; sacramentul Trupului său jertfit şi al Sângelui vărsat. Într-un cuvânt, talanţii sunt credinţa şi sacramentele pe care le-am primit.
Talantul prin excelenţă este El, Cristos, viu şi operant în multe feluri în Biserică. Toate aceste bunuri sunt un capital enorm, pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat cu iubire şi încredere.
E un gest de încredere pe care îl face stăpânul cu privire la slujitorii săi, încredințându-le bunurile înainte de a pleca în călătorie. Tocmai datorită acestui gest de încredere slujitorii trebuiau să răspundă cu generozitate, muncind ca și cum acele bunuri le-ar fi aparținut.
De aici vedem cât de mult a greșit acel slujitor leneș, care din frică a ascuns în pământ talantul primit de la stăpân; el n-a știut să răspundă încrederii primite cu un spirit de întreprindere.
Faptul că stăpânul a dat fiecăruia o sumă diferită, acesta n-a făcut-o din capriciu, ci fiecare a primit ceea ce avea nevoie, a primit conform misiunii și nu capacităților. Și cel care a primit un talant, avea tot ceea ce-i era necesar să-și împlinească misiunea.
Frica celui de-al treilea slujitor s-a născut din invidie. Așa cum Cain nu privea cu ochi buni pe fratele său, la fel și acesta privea cu ochi răi pe ceilalți slujitori.
În parabolă nu ni se spune acest lucru, dar se poate deduce din modul cum îl privește pe stăpân. Cu ochi plini de invidie. Etimologia cuvântului invidie descoperă relația cu vederea: in-vidie, înseamnă a avea un ochi rău, care nu vede nici pe alții nici lucrurile. În Cain invidia ajunge până acolo că dorește ca Abel să dispară din fața sa. Slujitorul acesta se comportă la fel: are un ochi incapabil să vadă, vede rău pe Cel care i-a dat talantul, și de aceea îl ascunde vederii sale.
Primind talantul în mână îl apasă gândurile cele mai teribile: „știu că ești un om aspru, că seceri acolo unde n-ai semănat și culegi de unde n-ai împrăștiat sămânța”, nu poate nici măcar să suporte vederea sa. Îl îngroapă de frică, pentru că invidia generează frică.
De aceea, slujitorul, odată cu talantul, se ascunde pe sine. La fel ca Adam care, după ce a pierdut nevinovăția care-l unea cu Dumnezeu, s-a ascuns. A îngropa talantul înseamnă a îngropa propria demnitate, propria ființă; înseamnă a îngropa pe Cristos, a-L ucide, așa cum l-a ucis Cain pe Abel.
Slujitorul rău, sclav al invidiei și al fricii, nu are nici o intimitate cu Cristos. Chemat să trăiască viața lui Cristos, să vestească lumii iubirea sa, s-a închis în sine.
În atitudinea acestui slujitor ne găsim de multe ori și noi. Ne gândim că Dumnezeu vrea să ne ia ceva; suntem înșelați de minciuna de la începutul lumii în care au căzut și primii noștri părinți, că Dumnezeu nu ne iubește, că vrea să ne limiteze libertatea.
Parabola ne invită să ne întrebăm fiecare: ce este pentru mine credința? Este un dar, este o povară? Pentru slujitorul leneș talantul primit n-a fost un dar, o oportunitate de a realiza ceva pentru el, ci a fost văzut ca o povară, o obligație pe care ar fi trebuit să o împlinească în folosul stăpânului și nu pentru binele său.
Talanţii sunt daruri gratuite, haruri date gratis, adică date în vederea altora. Iată de ce meritele celui care primeşte aceşti talanţi vin după, întrucât depind de folosirea lor.
Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Cine va ţine pentru sine harurile lui Dumnezeu, fără a trage profit pentru alţii va fi condamnat pentru că a ascuns talantul său”.
Darul angajează. Darurile lui Dumnezeu nu sunt seminţe de consumat, ci de cultivatîn viaţa de fiecare zi în terenul bine îngrijit al sufletului la lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi cu ajutorul Duhului Sfânt.
Un exemplu de conlucrare cu darurile lui Dumnezeu este prezentat în prima lectură de azi. Lectura ne propune un text în care se face un elogiu al femeii. Femeia desăvârșită are o valoare inestimabilă; ea este mai de preț decât perlele.
Autorul acestei Cărți enumeră aici câteva calități ale unei astfel de femei.
Este harnică, nu pierde timpul stând la bârfă, se îngrijește de casă.
Are o inimă mare. Nu se preocupă numai de soț și de copii, ci ajută și pe cei nevoiași, vrea ca și slujitorii ei să aibă îmbrăcăminte și hrană.
Este credincioasă, se teme de Domnul, observă poruncile lui Dumnezeu. Dar oare sunt multe astfel de femei? Lectura începe cu această întrebare: „Cine va găsi o femeie desăvârșită?”
Putem răspunde fără frică de a greși că DA, există multe astfel de femei, și este semnificativ că, în această duminică, Liturgia, vorbindu-ne de datoria de a munci, de a fi întreprinzători, a ales să asocieze aceste virtuți cu o femeie. E o invitație să reflectăm mai bine.
Parabola de azi ne învaţă că Dumnezeu ne-a încredinţat mulţi talanţi, are în noi multă încredere. Îl rugăm să ne ajute să trăim viaţa ns cu multă responsabilitate, folosind bine darurile pe care le-am primit.
Sfintei Fecioare Maria care, primind cel mai preţios dintre daruri, pe Isus însuşi, l-a oferit lumii cu imensă iubire, ei să-i cerem să ne ajute să fim „servitori buni şi credincioşi”, ca să putem lua parte într-o zi „la bucuria Domnului nostru”. AMIN!
